Principiul terapiilor scurte este focalizarea pe obiective cât mai bine definite, fiind concepute ca o serie de intervenţii reparatorii, dispuse de-a lungul urcuşurilor şi coborâşurilor vieţii, la care se face apel ori de câte ori persoana se află în imposibilitatea de a gestiona problemele cu care se confruntă. Este de la sine înţeles că se speră ca modificările succesive produse de-a lungul acestui drum să conducă în final la întărirea în aşa măsură a funcţiilor egoului clientului, încât acesta să devină capabil să înfrunte realitatea bazându-se doar pe forţele proprii.
Terapiile scurte pun în prim plan responsabilitatea clientului faţă de propriul demers de vindecare şi cum el a solicitat intervenţia terapeutică, tot astfel este liber să întrerupă procesul când doreşte în funcţie de aşteptări, de rezultatele obţinute şi de resursele de care dispune. Această abordare permite un mare grad de fexibilitate, dând posibilitatea fiecarui client să înainteze împreuna cu terapeutul cât doreşte pe drumul către sine, căutând sau construind soluţii. Transformările care însoţesc vindecarea sau pur şi simplu îmbunătăţirea adaptării se obţin în urma unui proces asumat care în funcţie de problematică poate dura de la câteva şedinţe până la câţiva ani. Majoritatea orientărilor terapeutice au dezvoltat o variantă de scurtă durată dacă nu chiar ele însele s-au constituit într-o forma de tratament limtată în timp, de la cele cognitiv-comportamentale, umaniste (Terapia centrată pe persoană -nondirectivă, Terapia centrată pe obiective şi soluţii etc) , până la cele de sorginte psihanalitică (psihodinamice).
