Poziţia copilului- un film despre neiubirea la femei şi impotenţa de a face a bărbaţilor. Scurtă psiho-interpretare
Unde este un copil, acolo este şi o mamă. Prin urmare "Poziţia copilului" este un film la fel de bine despre mame şi poate că "Poziţia mamei" era un titlu la fel de nimerit pentru premiatul film al lui Calin Peter Netzer.
Unde este un copil, acolo este şi o mamă. Prin urmare "Poziţia copilului" este un film la fel de bine despre mame şi poate că "Poziţia mamei" era un titlu la fel de nimerit pentru premiatul film al lui Calin Peter Netzer.
Construcţia este relativ simplă, geniul filmului constând în capacitatea de a surprinde o multitudine de poveşti şi dinamici emoţionale. Asta îl face aproape un simbol care nu descrie, ci mai curând reprezintă o întreagă realitate, atât în aspectele universale cât şi cele specifice locului şi momentului. Dacă relaţia mamă-copil este universală, contextul social îl face specific românesc.
Povestea este una clasică, oedipiană, şi deşi tragică, nu e disperată. Tânărul Barbu este în "fericita" poziţie de revoltă faţă de mamă şi tată. Asistăm la o nesfârşită furie neputincioasă a unei impotenţe de bază, dar este o situaţie optimistă dacă ne gândim că revolta lui semnaleaza că partea sănătoasă a eului simte că relaţia cu mama ( dar şi cu tatăl) este una problematică iar pericolul iminent este al incestului emoţional care ar duce la disoluţie sau la nebunie care tot moarte înseamnă pentru eu. Prin urmare furia, deşi neputincioasă îl ţine viu pentru ca îl protejează pe tânărul bărbat de propriile dorinţe sexuale inconştiente care o au ca obiect de interes pe mama. Este remarcabil cum este redată în film situaţia de viaţă reală în care fantasmele copilului (acum adult) sunt stimulate de mamă, iar tatăl pare să contribuie la propria excludere. Spun că este varianta bună a complexului oedipian nerezolvat pentru că varianta nefericită este aceea în care psihismul băiatului nu reacţionează prin respingere, ci prin supunere însoţită de perversiune. Dacă în primul caz, personajul Barbu este în plin oedip, structura perversă încearcă să ocolească "creativ" confruntarea cu iluzia şi dezamăgirea că nu este centrul universului mamei şi nu deţine răspunsul la dorinţele ei. Modelul băiatului-bărbat care stă cu mama la o vârstă adultă, pe care o idealizează, şi a cărui sexualitate este total deviantă este foarte cunoscut. În acest caz tabuul incestului este evitat în psihism printr-o distorsiune simbolica suficient de elaborată încât atunci când priveşte în urmă să nu poată zări originea- dorinta sexuală a mamei. Deseori perversul a pierdut cheia lanţului asociativ al construcţiei propriei sexualităţi. Cu greu poate descifra în terapie asocierea între fantasmele sexuale perverse extreme sado-masochiste sau fetish-iste (interes sexual pentru obiecte care mai de care mai bizare) cu dorinţa simbolizată a incestului. Aceste invenţii erotice sunt echivalentul furiei lui Barbu şi reprezintă un efort disperat de eliberare din iluzia sexualităţii infantile dar care nu face decât să îmbrace iar şi iar forme noi, de unde condiţia tragic-neputincioasă atât în film cât şi în realitate.
Replica furioasă "te f** în gură!" aruncată mamei şi tatălui, surprinde spectatorul pentru că aproape nu are consecinţe coercitive. Acest lucru e posibil doar în condiţiile în care cei trei formează o triadă " deocheată" care susţine inconştient un comportament furios-agesiv-sexualizat ca singură formă cunoscută a forţei masculine, recunoscute si investită ca o contrapondere la forţa castratoare a mamei şi care astfel creeaza o altă fantasmă -de omnipotenţă a copilului în familie pentru că el poate face şi zice orice fără a exista contrareacţia limitativă a adulţilor.
Dar înainte să fie un băiat castrat, a fost o mamă castratoare interpretată fabulos de Luminiţa Gheorghiu. Încă de la începutul filmului se conturează personajul mamei în poziţia sa falică, în special în scena în care se sărbătoreşte ziua de naştere. Este evidenţiată poziţia falic-socială prin forţa de a domina barbaţii cu înalte poziţii sociale dar şi raportul de forţă în relaţia de cuplu în scena dansului. Aceste linii sunt trasate mai departe coerent şi accentuat pe parcursul filmului. Aş interpreta în acelaşi context scena când fiul încearcă să negocieze neputincios un armistiţiu cu mama. Iar mama aproape surda sufleteşte (iată neputinţa care stă la baza neputinţei copilului-bărbat : incapacitatea afectivă reală a unei mame de a se decentra de pe sine, de pe durerile şi dorinţele proprii pentru a face loc în universul ei, care este întreg universul pentru copil, al dorinţelor lui, al afirmarii lui, al existenţei şi în ultimă instanţă de a-l naşte ca fiinţă separată de ea) răspunde atât dintr-o poziţie existenţială (de sens al vieţii), cât şi failcă (de putere- forţa ultimă şi majoră este a femeii de a da viaţă, de a naşte) : părinţii se împlinesc prin copii. Altfel spus: când copilul o imploră pe mamă să îl elibereze, ea răspunde: nu pot, pentru că tu mă ţii în viaţă. Sau mai metaforic: copilul strigă disperat să fie născut iar mama nu vrea şi nu poate da drumul acestui odor-falic pe care şi-a centrat întreaga existenţă. Dintr-o perspectivă sistemică transgeneraţională, copilul interior al mamei, rănit şi neiubit se hrăneşte prin cordonul ombilical care încă îi leagă pe cei doi, iar "cuţitul"-falic al tatălui care ar fi fost menit să taie acest cordon, pentru a elibera copilul şi a-şi recâştiga femeia în rol de parteneră, este absent, slab, devalorizat („o cârpă”), nerecunoscut ca obiect de dorinţă sexuală pentru mama şi de aceea nici copilul nu are chef să se întoarcă spre el ori să se identifice cu el.
Soluţia terapeutică a întregii poveşti pentru Barbu este, pe de o parte, una de creştere în interior prin ataşamente sănătoase+hrănitoare şi apoi, când va fi suficient de ancorat în ceea ce este ca adult, să se întoarcă către tatăl său pe care să-l onoreze. Este singurul falus şi singura sursă de masculinitate reală şi sănătoasă pentru el la care se poate conecta. Integrarea masculinităţii respinse a tatălui din diferite motive (fie că a fost asociată cu agresivitatea, fie ca a fost din contră neputincioasă) este ieşirea din acest labirint. Coborârea din fantasma omnipotenţei în realitatea neputicioasă este drumul de parcurcurs pe care copilul (la sugestia şi încurajarea mamei) l-a evitat mereu. A-ţi găsi tatăl( părintele) respins şi denigrat cu tot ce e neputincios sau ruşinos la el, în sine şi a recunoaşte că deja el este în tine ca jumatate a temeliei fiinţei tale, mai ales atunci când ai luptat toata viaţa să " nu fi ca el/ea" , este pasul cel mai important dar şi cel mai greu spre libertate. De abia din acest punct poţi construi cu adevărat încotro doreşti propria viaţă pentru că este singurul punct real de plecare. Cheia este, dacă vreţi, a reuţi să te iubeşti aşa cum eşti, cu parinţii pe care i-ai avut şi pe ei care sunt deja în tine. Pâna atunci este o nesfârşită şi disperată pedalare în gol, o zbatere în iluzii care ne ţin departe de o realitate care pare prea dureroasă pentru a fi acceptată.
Povestea este una clasică, oedipiană, şi deşi tragică, nu e disperată. Tânărul Barbu este în "fericita" poziţie de revoltă faţă de mamă şi tată. Asistăm la o nesfârşită furie neputincioasă a unei impotenţe de bază, dar este o situaţie optimistă dacă ne gândim că revolta lui semnaleaza că partea sănătoasă a eului simte că relaţia cu mama ( dar şi cu tatăl) este una problematică iar pericolul iminent este al incestului emoţional care ar duce la disoluţie sau la nebunie care tot moarte înseamnă pentru eu. Prin urmare furia, deşi neputincioasă îl ţine viu pentru ca îl protejează pe tânărul bărbat de propriile dorinţe sexuale inconştiente care o au ca obiect de interes pe mama. Este remarcabil cum este redată în film situaţia de viaţă reală în care fantasmele copilului (acum adult) sunt stimulate de mamă, iar tatăl pare să contribuie la propria excludere. Spun că este varianta bună a complexului oedipian nerezolvat pentru că varianta nefericită este aceea în care psihismul băiatului nu reacţionează prin respingere, ci prin supunere însoţită de perversiune. Dacă în primul caz, personajul Barbu este în plin oedip, structura perversă încearcă să ocolească "creativ" confruntarea cu iluzia şi dezamăgirea că nu este centrul universului mamei şi nu deţine răspunsul la dorinţele ei. Modelul băiatului-bărbat care stă cu mama la o vârstă adultă, pe care o idealizează, şi a cărui sexualitate este total deviantă este foarte cunoscut. În acest caz tabuul incestului este evitat în psihism printr-o distorsiune simbolica suficient de elaborată încât atunci când priveşte în urmă să nu poată zări originea- dorinta sexuală a mamei. Deseori perversul a pierdut cheia lanţului asociativ al construcţiei propriei sexualităţi. Cu greu poate descifra în terapie asocierea între fantasmele sexuale perverse extreme sado-masochiste sau fetish-iste (interes sexual pentru obiecte care mai de care mai bizare) cu dorinţa simbolizată a incestului. Aceste invenţii erotice sunt echivalentul furiei lui Barbu şi reprezintă un efort disperat de eliberare din iluzia sexualităţii infantile dar care nu face decât să îmbrace iar şi iar forme noi, de unde condiţia tragic-neputincioasă atât în film cât şi în realitate.
Replica furioasă "te f** în gură!" aruncată mamei şi tatălui, surprinde spectatorul pentru că aproape nu are consecinţe coercitive. Acest lucru e posibil doar în condiţiile în care cei trei formează o triadă " deocheată" care susţine inconştient un comportament furios-agesiv-sexualizat ca singură formă cunoscută a forţei masculine, recunoscute si investită ca o contrapondere la forţa castratoare a mamei şi care astfel creeaza o altă fantasmă -de omnipotenţă a copilului în familie pentru că el poate face şi zice orice fără a exista contrareacţia limitativă a adulţilor.
Dar înainte să fie un băiat castrat, a fost o mamă castratoare interpretată fabulos de Luminiţa Gheorghiu. Încă de la începutul filmului se conturează personajul mamei în poziţia sa falică, în special în scena în care se sărbătoreşte ziua de naştere. Este evidenţiată poziţia falic-socială prin forţa de a domina barbaţii cu înalte poziţii sociale dar şi raportul de forţă în relaţia de cuplu în scena dansului. Aceste linii sunt trasate mai departe coerent şi accentuat pe parcursul filmului. Aş interpreta în acelaşi context scena când fiul încearcă să negocieze neputincios un armistiţiu cu mama. Iar mama aproape surda sufleteşte (iată neputinţa care stă la baza neputinţei copilului-bărbat : incapacitatea afectivă reală a unei mame de a se decentra de pe sine, de pe durerile şi dorinţele proprii pentru a face loc în universul ei, care este întreg universul pentru copil, al dorinţelor lui, al afirmarii lui, al existenţei şi în ultimă instanţă de a-l naşte ca fiinţă separată de ea) răspunde atât dintr-o poziţie existenţială (de sens al vieţii), cât şi failcă (de putere- forţa ultimă şi majoră este a femeii de a da viaţă, de a naşte) : părinţii se împlinesc prin copii. Altfel spus: când copilul o imploră pe mamă să îl elibereze, ea răspunde: nu pot, pentru că tu mă ţii în viaţă. Sau mai metaforic: copilul strigă disperat să fie născut iar mama nu vrea şi nu poate da drumul acestui odor-falic pe care şi-a centrat întreaga existenţă. Dintr-o perspectivă sistemică transgeneraţională, copilul interior al mamei, rănit şi neiubit se hrăneşte prin cordonul ombilical care încă îi leagă pe cei doi, iar "cuţitul"-falic al tatălui care ar fi fost menit să taie acest cordon, pentru a elibera copilul şi a-şi recâştiga femeia în rol de parteneră, este absent, slab, devalorizat („o cârpă”), nerecunoscut ca obiect de dorinţă sexuală pentru mama şi de aceea nici copilul nu are chef să se întoarcă spre el ori să se identifice cu el.
Soluţia terapeutică a întregii poveşti pentru Barbu este, pe de o parte, una de creştere în interior prin ataşamente sănătoase+hrănitoare şi apoi, când va fi suficient de ancorat în ceea ce este ca adult, să se întoarcă către tatăl său pe care să-l onoreze. Este singurul falus şi singura sursă de masculinitate reală şi sănătoasă pentru el la care se poate conecta. Integrarea masculinităţii respinse a tatălui din diferite motive (fie că a fost asociată cu agresivitatea, fie ca a fost din contră neputincioasă) este ieşirea din acest labirint. Coborârea din fantasma omnipotenţei în realitatea neputicioasă este drumul de parcurcurs pe care copilul (la sugestia şi încurajarea mamei) l-a evitat mereu. A-ţi găsi tatăl( părintele) respins şi denigrat cu tot ce e neputincios sau ruşinos la el, în sine şi a recunoaşte că deja el este în tine ca jumatate a temeliei fiinţei tale, mai ales atunci când ai luptat toata viaţa să " nu fi ca el/ea" , este pasul cel mai important dar şi cel mai greu spre libertate. De abia din acest punct poţi construi cu adevărat încotro doreşti propria viaţă pentru că este singurul punct real de plecare. Cheia este, dacă vreţi, a reuţi să te iubeşti aşa cum eşti, cu parinţii pe care i-ai avut şi pe ei care sunt deja în tine. Pâna atunci este o nesfârşită şi disperată pedalare în gol, o zbatere în iluzii care ne ţin departe de o realitate care pare prea dureroasă pentru a fi acceptată.
Cealaltă poveste este contextuală dar şi ca punct de lumina şi iluminare pentru povestea principală, a familiei Făgărăşanu. Cadrul este specific românesc: capitalismul original, la fel ca democraţia originală construită de vechii nomenclaturişti, care este de fapt o neo-dictatură internalizată a banilor, a dorinţei de a parveni cu orice preţ. Este evident în finalul filmului când banii vin să cumpere, să răscumpere sau să înlocuiască durerea pierderii unei vieţi de copil. Oare cu ce preţ poate accepta o mamă bani pentru viaţa unui copil? Şi dacă acei bani vor fi pentru studiile fratelui rămas în viaţă, care au ca intenţie depăşirea sărăciei, oare câtă povară destinală va apăsa pe umerii succesului lui? Cum oare arată viaţa unui om nevoit să trăiască cu un gând aproape negândit (conştient): sunt un om de succes, plecat din sărăcie, şi asta am făcut-o cu banii care au cumpărat viaţa fratelui meu. Viaţa care se ridică din sacrificiul altei vieţi, viitorul care se clădeşte pe sacrificiu, preţul care se plăteşte pentru a depăşi o condiţie, ma duce cu gândul la Legenda Meşterului Manole.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu